Depresia postnatală, terapia prin croşetat şi iubirea de sine – gânduri de la autorii Mamei

În urmă cu 5 ani şi jumătate deveneam mamă pentru prima dată, după o perioadă când începusem să îmi pierd speranţa…

Oricât mă pregătisem, citisem cam tot ce se putea citi şi încercam să adun informaţii utile, şocul a fost uriaş. În ultimele săptămâni aflasem că micuţa noastră are cordonul în jurul gâtului, existând astfel posibilitatea de a naşte prin cezariană. Nu îmi doream deloc acest lucru, citisem atâtea articole despre cât de traumatizant este atât pentru bebeluş cât şi pentru mamă.

Ştiam cum sunt văzute mamele care nasc prin cezariana: ca cele care aleg calea uşoară (cu toate că nu cred că există o cale uşoară) iar eu îmi doream tare mult să îi pot oferi micuţei tot ceea ce era mai bine.

Din săptămâna 39 am mers la consult din două în două zile. Ştiind că are circulară eram tot mai agitată, puneam multe întrebări doctoriţei, în special dacă i se poate întâmpla ceva, atâta timp cât este în burtică. Răspunsul ei a fost ”da, dar mai aşteptăm puţin şi dacă tot nu coboară voi avea nevoie de cezariană”. Pentru o clipă cerul a căzut pe mine. Incertitudinea, aşteptarea, frica puneau stăpânire pe mine.

Într-o zi de miercuri, 13 aprilie, la consult, doamna doctor vizibil preocupată îmi spune că intru de urgenţă la cezariană într-o oră. În sfârşit aşteptarea se terminase, iar eu aveam să îmi ţin în braţe minunea. Ce a urmat după a fost partea cea mai grea. Alăptarea, incizia, nopţile de oboseală cruntă, singurătatea. Ajunsă acasă m-au copleşit toate emoţiile. Durerea fizică, neputinţa de a-mi relua activităţile obişnuite, plânsul bebeluşului, sfaturile tuturor mă făceau să mă simt cea mai incompetentă mamă.
Mă transformam încet într-o fantomă, nu mă regăseam deloc, iar sentimentul de vinovăţie a pus stăpânire pe mine.
Cei apropiaţi veneau în vizită, întrebau de bebeluş, dar niciodată cum mă simt eu. Dacă auzeau că am născut prin cezariană îşi dădeau ochii peste cap, dând de înţeles că eu nu am suferit nici o durere, am ales calea uşoară.
Gândurile mă mistuiau de fiecare dată când rămâneam singură cu bebeluşa.

Oare plânge pentru că e traumatizată de cezariană? Oare laptele meu e bun? E destul? Oare am făcut eu ceva în timpul sarcinii care să ducă la circulara de cordon?

Iar şirul întrebărilor nu se oprea. Mă biciuiam zilnic şi nu mi-am dat voie să mă vindec fizic. Încercam să le spun celor din jurul meu că nu îmi este bine, dar imediat primeam alte sfaturi (pe care nu le ceream absolut deloc). Zilele treceau atât de greu, soţul şi-a reluat activitatea, prietenii se făceau nevăzuţi, iar eu rămâneam singură majoritatea timpului cu fetiţa. Eram atât de geloasă pe soţul meu. El devenise părinte atât de uşor. El dormea noptile. El avea activitate socială. Eu schimbam scutece şi alăptam. Şi nu îmi era bine. Nu mai ştiam cine sunt eu. Deveneam tot mai tristă, anxioasă, obosită.

Am coborât în cele mai întunecate locuri ale minţii. Într-una din nopţi eram atât de obosită încât îmi doream să mor. Visam că mă calcă o maşină, iar eu îmi doream asta. Atunci m-am speriat de gândurile mele. Mi-am dat seama că ceva nu este în regulă. Nu puteam pomeni de depresie celor din jurul meu pentru că în opinia lor depresia era o formă de alint. Şi începeau poveştile cu “pe vremea mea…”.

Nu aveam în jurul meu alte mame cu care să împărtăşesc prin ceea ce treceam. Dar îmi doream tare mult să mă regăsesc, să găsesc puţină bucurie. Îmi doream să fac ceva pentru mine, pentru sufletul meu, să reușesc să stăpânesc sentimentul de vinovăţie. Îmi doream să încerc psihoterapia, dar fiind departe de oraş nici nu se punea problema. Când fetiţa trecuse de 3 luni, începeam să văd puţină speranţă. Dormea mai bine, creştea şi eu am descoperit cărţile de dezvoltare personală şi croşetatul. Habar nu aveam cum să lucrez cu firele, nu croşetasem niciodată, dar îmi doream tare mult să învăţ. Am urmărit zeci de tutoriale în timp ce alăptam, am făcut şi desfăcut de nenumărate ori până să fiu mulţumită de rezultat.

Când am terminat prima căciulă eram atât de mândră. Atunci am observant că în mintea mea se făcea linişte când croşetam. Gândurile se opreau. Şi mă simţeam bine. Nu îmi mai era frică să rămân singură. În toată perioadă postnatală viaţa mea s-a schimbat total. Am învăţat că aşteptările mele din exterior îmi provocau durere.

Din acel moment nu am mai judecat şi criticat nici o mamă.

Ştiam că fiecare face aşa cum ştie mai bine pentru copilul ei, cu informaţiile şi cunoaşterea din acel moment. Toată durerea pe care am simţit-o mi-a adus claritate. Ştiam că am de lucrat la emoţiile mele, la starea mea de bine, ştiam că trebuie să sap mai adânc pentru a găsi cauzele nefericirii mele, dar nu ştiam cum. Citeam multe cărţi de dezvoltare personală şi croşetam ore în şir. Bucuria mea a explodat când diferite persoane îmi apreciau munca şi îşi doreau să poarte ceva lucrat de mine.

După aproximativ trei ani mă pregăteam pentru a doua minune din viaţa noastră. Emoţiile, fricile uriaşe erau tot acolo. Dar acum eram pregătită. Ştiam întregul proces şi chiar dacă a fost mult mai dificil din punct de vedere medical (o operaţie cu multe riscuri) am ştiut că pot face faţă. Am învăţat să îmi iubesc corpul, să îi fiu recunoscătoare şi să îi mulţumesc pentru tot. Nu a fost uşor, dar eram hotărătă să nu mai trec prin ce am trecut. Am născut a doua fetiţă într-o zi de joi, 14 noiembrie, cu multe ore în sala de operaţie, crezând că nu mai am scăpare. Operaţia a fost şi mai brutală, dar Dumnezeu a fost cu mine, iar eu eram atât de recunoscătoare pentru asta.

De data aceasta eram mândră de mine, de corpul meu, nu mai simţeam nevoia să ofer nimănui nici o explicaţie.

Cu toate acestea sinuciderea unuia dintre cunoscuţi, pandemia şi fuga la urgenţe cu cea mica trezise în mine din nou o serie de frici, anxietăţi care nu îmi dădeau pace. Din fericire cum totul s-a mutat în online am reuşit să găsesc multe activităţi, cursuri, seminarii şi chiar să încep şedinţele de psihoterapie.

Din toată suferinţa mea am înţeles că relaţia cea mai importantă este cea cu tine însuţi.

Am învăţat că dacă mie îmi este bine şi cei din jurul meu sunt bine. Am învăţat să mă iubesc, să mă accept aşa cum sunt, dar să caut mereu să mă dezvolt. Să nu îmi îngrop visele, să lucrez cu pasiune şi să găsesc motive pentru a fi recunoscătoare în fiecare zi. Pentru că în final aceasta e zestrea pe care vreau să o las fetiţelor mele.

Cu drag și prietenie,
Biliboc Loredana
, artist Crochet&crafts by Loredana B

*articolul face parte din campania FII AUTOR la Mama lui Emoționel, despre care găsiți detalii aici.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: